Saturday, August 19, 2006

the utopian blues

"Why is the spirituality of the musician in "High" cultures so often a low-down spirituality?

In India, for example, the musicians belongs to a caste so low it hovers on the verge of untouchability. This lowness relates, in popular attitudes, to the musician's invariable use of forbidden intoxicants. After the "invasion" of Islam many musicians converted in order to escape the caste system. In Ireland the musicians shared the same Indo-European reputation for lowness. The bards or poets ranked with aristocrats and even royalty, but musicians were merely the servants of the bards. In Dumezil's tripartite structure of Indo-European society, as reflected in Ireland, music seems to occupy an ambiguous fourth zone, symbolized by the fourth province of Munster, the "south". Music is thus associated with dark druidism, sexual license, gluttony, nomadry and other outside phenomena.

Islam is populary believed to "ban" music; obviously this is not the case, since so many Indian musicians converted. Islam expresses grave reservation about art in general because all art potentially involves us in multiciplity ( extension in time and space ) rather than in unity ( tawhid ) by which Islam defines its entire spiritual project (...)

Traditional Christianity places a high value on music but a low value on musicians (...)

Christianity and Afro-American spirituality combined to produce the "Spiritist" churches where music forms the structure of worship and the congregation attains "professional" artistry. The ambiguity of this relation is revealed in the powerful links between sacred "gospel" and wordly "blues", the outcaste music of taverns, and jazz, the music of the bordello ( the very word evokes pure sexuality ). The musical forms are very close - the difference lies in the musician, who, as usual, hovers on the very edge of the clearing, the in-between space of the uncanny, and of shamanic intoxication (...)

Hierarchic society permits itself to remain relatively undivided by sacralising the specializations. Music, inasmuch as it is bodiless, can be the sign of the upper caste ( its spirituality ) - but inasmuch as music arises from the body, the musician must be symbolised by the body and hence must be "low". Music is spiritual, the musician is corporeal. The spirituality of the musician is low but also ambiguous in its production of highness. Drugs substitute for the priest's ritual highness to make the musician high enough to produce aesthetic highness (...)

Where hierarchy has not appeared there is no music separate from the rest of the experience. Once music becomes a category ( along with categorization of society ), it has already begun to be alienated - hence the appereance of the specialist, the musician, and the taboo on musician (...)

The bohemian life of the modern artist, so "alienated from society", is nothing but the old low-down spirituality of the musicians and artisan castes, recontextualized in an economy of commodities. Baudelaire had no economic function in the 19th century society - his low-down spirituality turned inward and became self-destructive, because it had lost its functionality in the social. Villon was just as much a bohemian, but at least he still had a role in the economy - as a thief! The artist privilege, to be drunk, to be insouciant, has now become the artist curse. The artist is no longer a servant - refuses to serve - except as unaknowledged legislator. As revolutionary. The artist now claims, like Beethoven, either a vanguard position, or like Baudelaire, complete exile (...)

Wagner, and Nietzsche, when he was propagandizing for Wagner, conceived of a musical revolution against the broken order in the cause of a new and higher ( conscious ) form of the order of intimacy - integral Dionysian culture viewed as the revolutionary goal of romanticism. The outsider as king. Opera is the utopia of music. If opera failed as revolution, as Nietzche came to realise, it was because the audience had refused to go away. The opera of Wagner or Fourier can only succeed as the social if it becomes the social - by eliminating the category of art, of music, as anything separate from life. The audience must become the opera. Instead, the opera became just another commodity. A public ritual celebrating post-sacred values of consumption and sentiment - the sacralization of secular. A step along the road to the spectacle.

The commodification of music measures precisely the failure of the romantic revolution of music - its mummification in the repertoire, the Canon - the recuperation of its dissidence as the rethoric of liberalism, "culture and taste". Wave after wave of the 'avant-garde" attepted to transcend civilization - a process which is only now coming to an end in the apotheosis of commodification, its "final ecstasy".

As Bloch and Benjamin maintained, all art which escape the category of mere kitsch contains what may be called utopian trace. Finally it is this trace which must serve to counter the otherwise-incisive arguments against music made by John Zerzan in "The Tonality and the Totality" - that all alienated forms of music serve ultimately as control. To argue that music itself, like language, is a form of alienation, however, would seem to demand an imposible return to a Paleolithic that is nearly pre-human. But perhaps he stone Age is not somewhere else, distant and inaccesible, but rather ( in some sense ) present. Perhaps we shall experience not a return to the Stone Age, but a return of the Stone Age ( symbolised, in fact, by the very discovery of the Paleolitic which occurred only recently )

A few decades ago civilized ears literally could not hear "primitive" music except as noise; Europeans could not even hear the non-harmonic traditional classical music of India and China except as meaningless rubbish. The same held true for Paleolitic art, for instance, no one noticed the crave paintings till the late 19th century, even though they'd been "discoverede" many times already. Civilization was defined by rational consciousness, rationality was defined as civilized consciousness - outside this totality only chaos and sheer unintelligibility could exist. But now things have changed - suddenly, just as the "primitive" and the "traditional" seem on the verge of dissapereance, we can hear them. How? Why?

(...) Is there actually a problem with the commodification of music? Why should we assume an "elitist" position now, even as new technology makes possible a "mass' participation in music through the virtual infinity of choice, and the "electric democracy" of musical synthesis? Why complain about the degradation of the aura of "the work of art" in the age of mechanical reproduction, as if art could or should still be defended as a category of high value?

But its not "Western civilization" we are defending here, and it's not the sanctity of aesthetic production either. We maintain that participation in the commodity can only amount to a commodification of participation, a simulation of aesthetic democracy. The problem of music remains the same problem - that of alienation, of the separation of consumers from producers. Despite positive possibilities brought into being by the sheer multiplication of resources made accesible through reproduction technology, the overwhelming complex of alienation outweighs all subversive counterforces working for utopian ends.

The discovery of "3rd world" music leads to appropiation and dilution rather than to cross cultural synergy and mutual enrichment. The proliferation of cheap music-synthesis tech at first opens up new and genuinely folkish/democratic possibilities, like Dub and Rap; but the "Industry" knows very well how to fetishize and alienate these insurrectionary energies - use them to sell junk food and shoes!

As we reach out to touch music it recedes from our grasp like a mirage. Everywhere, in every restaurant, shop, public space, we undergo the "noise pollution" of music - its very ubicuity measures our impotence, our lack of participation, of "choice".

And what music! A venal and venial counterfeit of all the "revolutionary" music of the past, the thorbbing sexualized music that once sounded like the death knell of Western Civilization, now becomes the sonic wallpaper hiding a facade of cracks, rifts, absences, fears, the anodyne for despair and anomie - elevator music, waiting room music, pulsing to the 4/4 beat, the old "square" rhythm of European rationalism, flavored with a homeophatic tinge of African heat or Asian spirituality - the utopian trance - memories of youth betrayed and transformed into the aureal equivalent of Prozac and Colt 45. And still each new generation of youth claims this "revolution" as its own, adding or subtracting a note or beat here or there, pushing the "trasngresive" envelope a bit further, and calling it "new music" - and each generation in turn becomes simpky a statistical mass of consumersbusily creating the airport music of its own future, mourning the "sell-outs", wondering what went wrong."

( excerpts from THE UTOPIAN BLUES , by HAKIM BAY )

Saturday, June 24, 2006

relatarea cuiva despre sarbatoarea muzicii in franta



Ieri a fost in franta sarbatoarea muzicii (e in fiecare an pe 21 iunie);cu ocazia asta in toate orasele se iese in strada, se aduna oameni careincep sa cante (fie grupuri "profesioniste" cu instrumente, eventualpartituri si tot tacamul - boxe, microfoane...). unii sunt cum spuneamprofesionisti, dar altii sunt oameni care se aduna oarecum spontan sicanta pe strada (cam cum faceam noi cu colindatul de craciun).

Asa, si la grenoble s-a sarbatorit ieri Muzica. cantecele in strada auinceput pe la pranz, si treaba a durat pana spre 2 noaptea. in fine eu nuam participat de la inceput, ci spre final : stand in cumpana daca sa maduc sau nu, am plecat spontan spre 9 seara : m-am ridicat din scaunulaflat in fata PC-ului si m-am asezat in saua bicicletei si am luat-o ladrum spre centre ville, unde se petrecea evenimentul.Am ajuns in cam 20 de minute in piata hubert dubedout (adica in centru) siam parcat bicicleta in fata muzeului delfinez, dupa care am inceput sa mapatrund in fenomenul ce se petrecea in fata ochilor mei.Astfel, pe straduta paralela cu isère, adica un fel de lipscanigrenoblez (unde de altfel sunt tot felul de "street fairs" din cand incand), intalneam grupuri de cam 20-100 persoane, grupate in arc de cerc injurul performerilor (in general, trupe de 4, 6 sau maxim 10 persoane).

Prima trupa pe care am vazut-o, pe straduta cu pricina, pe dreapta,intr-un mic spatiu improvizat intr-o fosta curte a unei case in parteabandonate (asa cum si la noi sunt in zona lipscani, sunt si aici totasa). Trupa respectiva era compusa, si asta mi se pare interesant, dinindivizi de 40-60 de ani, estimat, si ma rog cantau ceva gen cor clasic :aveau partituri etc, insa melodiile nu imi erau cunoscute, si, in plus,totul era non-instrumental, pur vocal.Dupa ceva timp, m-am intors un pic inapoi si pe trotuarul stang un altgrup de 6 indivizi incercau sa improvizeze ceva, tot fara instrumente, darsi fara partituri si de data asta fara alura de cor.

Apoi, dupa vreo 5 minute, cand dam sa plec spre bicicleta, pt a ma deplasaspre alte zone ale orasului, am auzit ceva dintr-un gang, tot pe parteastanga a stradutei : ei bine, acolo gangul ala era de fapt o curteinterioara jumatate pe deal (grenoble fiind oras "de munte", sunt relativmulte zone locuite aflate pe dealuri). in gang un grup format din 4 fetesi 2 tipi, cam de varsta noastra asa (~ 25 ani) performau un fel de seriede happening-uri cantate, cu multa pantomima, dar si ceva virtuozitatecorala as zice. Public, mult mult (peste 100 persoane, cu varste de la 4-5ani la 80 si peste). Se statea in picioare unii intre altii, unii cualtii, fara se ne fi cunoscut inainte - voi reveni mai jos relativ laasta.

Dupa ceva zeci de minute (nu stiu exact, pentru ca imi lasasem ceasul labirou, in graba plecarii :-) ), au venit un alt grup, "Ballade", din 3cupluri la vreo 45 de ani asa care improvizau pe loc sau lasau publicul saaleaga ce canta, dintr-o mica palarie cu sute de biletele pe acolo. Asa deexemplu umpleau cu cuvinte concerte de mozart, cantate desigur tot numaivocal, iar cuvintele de exemplu evocau narativ un pranz copios (canteculala era numit de ei "Mozart à Lyon") - trebuie sa zic ca inparticular francezii sunt innebuniti dupa Mozart...

In fine pana la urmas-a terminat in locul ala si m-am indreptat pe bicicleta spre straduteledin centrul orasului.Astfel, prin piata (structurata si ea ca o curte interioara) St. André aminceput sa intalnesc grupuri mai "profesioniste" : scena, estrada,instrumente, acustica etc, insa registrul interpretarilor varia de la temeblues clasice sau inventate, la hip-hop si house. Interesant mi s-a parutaici felul in care se amestecau sunetele : grupurile de street artistserau separate intre ele de distante de cam 50 de metri in medie, sifiecare grup avea publicul ei (tot asa, in jur de maxim 100 de persoane,de la 4-5 ani, la peste 80 de ani).

Unii dansau, insa majoritatea doarzambeau cald si aplaudau ; unii scandau diverse incurajari grupurilor,altii filmau sau fotografiau ce se intampla.Dupa mai mult timp de plonjat printre persoanele de acolo am incercat sa oapuc la intamplare pe una din stradutele ce ies, ca niste raze, din piataSt. André. Ei bine, aici, fiecare club sau barulet avea propriul grupad-hoc improvizat de "bar artists" care cantau in general in registrulpop-lent, dar si rock mai alert (in general, reluari de piese clasice genpink floyd, dar si alice in chains de exemplu); insa se canta, lacluburile respective, si samba, mult mult samba.

Samba parea sa pastrezecel mai mult timp publicul pe loc. Evident, muzica se petrecea nuinteriorul cluburilor, ci pe scene improvizate afara, in strada, laintrarea in cluburi. De aceea pe stradutele astea deplasarea se facea insir indian, cu opriri mai lungi sau mai scurte in fata fiecarui club.In fine la un moment dat a inceput o scurta dar violenta ploaie de varacare a parut sa bulverseze publicul, ce se indrepta precipitat spretramvaie. Totusi, artistii performeri au continuat sarbatorirea; repedeploaia s-a oprit, asa cum incepuse, insa lumea deja plecase in parte (eradeja dupa miezul noptii).

Apoi am mers prin niste parcuri de langa IleVerte si am vazut si acolo un grup de reggae singers, insa reggae as zice"clasic" adica tipii pareau sa fie chiar jamaicani si cantau - publiculera numeros - umplea zona; artistii acestia aveau si instrumente maracasdar si altele.

Apoi m-am indreptat spre periferie, spre gara; acolo, cand am ajuns eu(cred ca era vreo 1) - mergeam oricum pe jos printre oameni si muzici- amgasit interesant un grup de africani DJ-i: DJ-i langa linia ferata, pelanga si pe peroane : sunetul trenului se amesteca ne-disonant culocomotivele si vibratiile sinelor de tren, la trecerea trenurilor. Maiera si un grup de arabi ce animau instrumental (aveau un fel de instrumentca o combinatie intre flaut - dupa dimensiuni si in registrul de sunetejoase si bucium - dupa forma si registrul de sunete inalte) un grup decadane.D

upa inca ceva timp m-am intors pe jos la bicicleta si m-am indreptatincet spre casa (spre 2 noaptea) si remarcam cum linistea uneoriapasatoare incepea sa se astearna din nou peste grenoble...Naratiunea de mai sus m-a facut sa regasesc ceva din francezii la care maasteptam eu, din carti, filme si conversatii sporadice. Francezi pe carenu ii prea gasisem aievea pana acum (de altfel, postasem un comentariu peblog-ul gherillei in acest sens). Ei bine acum am vazut cu catagenerozitate se lanseaza in sarbatorire, fara a fi deloc violenti saumacar agresivi.

Deci am putut merge singur pe acolo simtind in acelasitimp ca fac parte din ceva - dintr-un grup de oameni), si asta inconditiile in care schimbam intamplator priviri si impresii cu diferitepersoane oarecare. Cum spuneam, am vazut la francezii grenoblezi o fata pecare doar o banuiam vag, din carti, filme si priviri intamplatoare; insaacum fata asta se arata macroscopic si complet... Acum deja ii privescaltfel, dupa seara si noaptea de ieri : e o generozitate la ei in a punesuflet, pe care nu o descoperi in viata de zi cu zi -e ca si cum s-ardedubla intr-un fel. Insa uneori, uite asa, o vezi si te trezesti si tu cuun zambet, insa nu prefacut, ci pentru ca pur si simplu asta e tot ce potiface : sa te bucuri, pozitiv.

Asa ceva nu mai traisem vreodata pana acum.Sfarsit_Relatare.Acum, pot spune ca povestea de mai sus a fost pentru mine ceva initiatic,ceva care arata ca petrecerea urbana spontana poate umple de bucurie,relaxare si elan chiar...

Thursday, June 15, 2006


I shall postulat that the mode of social becoming evolves in accordance with the kind of relationship linking society with its environment ( nature and consciousness )

(...) The history of human civilization and technology is nothing but the gradual subjugation of natural resources to human needs and a growing protection of human society against natural threats.

(...) The growth of human knowledge means, among other things, the evolving self-consciousness of social phenomena, regularities, mechanisms of social functioning and change, and the debunking of myths, illusions, "false consciousness"

Piotr Sztompka, The Sociology of Social Change

Wednesday, June 14, 2006

joi 22 iunie

Saturday, May 20, 2006


Joi, 18 mai, asociatia Aqvarius ( a organizat in Piata Universitatii la binecunoscuta fintina campania ANIMALELE SINT PRIETENII MEI IAR EU NU-MI MANINC PRIETENII.

Actiunea a fost sprijinita de mai multa lume, fiecare a dat o mina de ajutor, care cum a putut.

A fost de fapt o actiune alternativa, de promovare a vegetarianismului si a hranei naturiste dar s-a lasat si cu muzici, cu happeninguri, cu desene in acuarele sau cu creta pe asfalt, cu mostre de mincare naturista, cu margarete date trecatorilor si proiectii de filme dupa ce s-a innoptat.

Mi s-a parut o actiune foarte reusita si bine organizata, chiar daca nu a atras totusi un numar prea mare de oameni. A fost totusi prima campanie de genul acesta facuta in strada de Aqvarius, si nu te poti astepta sa vina sute de oameni de la cea dintii incercare. Cu toate acestea s-au impartit o gramada de fluturasi cu informatii despre vegetarianism, trecatorii intimplatori prin piata universitatii au luat contact direct cu actiunea, unii s-au oprit si au stat de vorba, seara la filme era ceva lume...deci in nici un caz efortul organizarii nu a fost inutil.

Campania s-a combinat intr-un mod neasteptat si fericit cu 2 happeninguri puse la cale de un grup de olandezi ( am inteles ca erau olandezi, desi eu aveam impresia ca/s francezi...dar nu mai conteaza oricum ). Primul grup a sosit inarmat cu un fel de dispozitiv din lemn, cu care faceau tot felul de giumbuslucuri prin piata. La final au facut un mic pod din respectivul dispozitiv si au intrat in fintina sub suvoaiele de apa. Al doilea grup a facut o improvizatie cu stropitori din plastic. Lumea ridea de se prapadea si adevarul e ca a fost ff amuzant si deconectant.

Urban playground...dupa cum ziceam in alte posturi...

Aurolacii din zona au participat si ei la actiune si s-au integrat, nimeni nu i-a zgornit si nu s-a purtat urit cu ei. Cu toate actiunile astea am inceput sa-i cunoastem din ce in ce mai bine, sint unele personaje cu care deja m-am obisnuit... :)

Am plecat acasa cu un sentiment de multumire ca am participat la o chestie misto in aer liber si cu speranta ca vom putea organiza si alte interventii in spatiul public. Desi nu este deloc usor: punerea pe picioare a unui asemenea proiect iti ia citeva saptamini de alergatura si munca. Cei din Aqvarius au obtinut aprobarea de la Primarie dupa multe drumuri pe acolo, apoi au trebuit sa rezolve problema curentului electric. De la Arhitectura, desi eu existat promisiuni, nu li s-a permis sa ia curent. In cele din urma s-a rezolvat prin bunavointa unei doamne de la chioscul de pe Edgar Quinet, vizavi de intrarea la Litere. Si nici macar nu a pretins bani pentru asta...Apoi ar mai fi si restul: gaseste, rind pe rind, video proiector, laptop, statie de sunet, generator (just in case), cort pentru fixat bannere si adapostit materialele, masa, etc.

Asa ca nu e nici pe departe atit de simplu sa faci "interventii urbane" mai ales cind te bazezi pe un buget minim si pe nici o sponsorizare, doar pe bunavointa cunoscutilor si hai sa zicem pe dorinta oamenilor de a organiza chestii autonome...Deci bravo Aqvarius&co!

Las pozele sa vorbeasca...

PS: Cineva de la Aqvarius mi-a atras atentia ca aparitia olandezilor nu a fost asa spontana precum am prezentat-o eu. Se cunosteau si stabilisera dinainte sa combine actiunea cu reprezentatia lor. Oricum pentru mine tot neasteptat a foarte foarte misto

Thursday, May 18, 2006

zygmunt bauman

"Minciuna comertului liber este bine escamontata; este greu de sesizat legatura dintre mizeria si disperarea celor multi "legati de pamint" si libertatea celor putini si mobili din rapoartele ce sosesc de pe paminturile "globalizarii". Se pare, dimpotriva, ca cele doua fenomene apartin unor lumi diferite, fiecare cu cauzele sale disctincet. Din acele rapoarte nu ne-am da seama niciodata ca imbogatirea rapida si saracirea rapida provin din aceeasi radacina, ca "legarea de pamint" a celor mizerabili este un rezultat la fel de legitim al tensiunilor "glocalizante" precum libertatile nelimitate ale celor bogati ( dupa cum nimeni nu ar ghici din analizele sociologice ca holocaustul si alte genociduri se simt "ca acasa" in societatea moderna, la fel ca si progresul economic, tehnologic, stiintific si in privinta standardului de viata.

Ryszard Kapuscinski, unul dintre cronicarii de mare anvergura ai vremurilor noastre, a explicat recent ca o escamontare eficienta depinde de trei tertipuri combinate folosite de mass media pentru a dirija izbucnirile ocazionale, carnavalesti ale interesului public fata de starea de plins a "saracilor lumii"

Mai intii, intr-o stire despre foamete-aproape singurul eveniment care mai fringe indiferenta de zi cu zi-nu se aminteste, de obicei, emfatic ca din acele locuri indepartate in care "oamenii de la televizor" mor de foame, provin si "tigrii asiatici", beneficiarii exemplari ai noii imaginatii si ai noului mod de a rezolva lucrurile. Nu conteaza ca toti "tigrii" luati laolalta nu insumeaza mai mult de 1 la suta din populatia Asiei. Mentionarea lor trebuie sa demonstreze ceea ce era de demonstrat, si anume ca soarta demna de mila a celor infometati este optiunea lor sui generis. Exista alternative, ba inca la indemina, dar nu sunt asumate din indolenta si nehotarire. In subtext, mesajul transmis este ca saracii insisi poarta vina propriei lor conditii, ca ar putea, precum "tigrii", sa se multumeasca cu o prada mai lesne de prins, care insa nu are nimic de-a face cu pofta lor de mincare.

In al doilea rind, stirile sint in asa maniera redactate si prezentate incit sa reduca problema saraciei la tema foametei. Strategema aceasta obtine doua efecte dintr-o lovitura: nivelul real al saraciei este bagatelizat ( 800 de milioane sint in permanenta subnutriti, dar undeva in jurul a 4 miliarde - doua treimi din populatia lumii - traiesc in saracie ), iar solutia ramine astfel hranirea celor infometati. Kapuscinski observa insa ca o asemenea infatisare a problemei saraciei ( spre exemplu , intr-unul din numerele recente ale revistei The Economist, saracia era analizata sub titlul "Cum sa hranim lumea" ) degradeaza imens si chiar reneaga caracterul uman al celor pe care pretindem ca vrem sa-i ajutam.

Ecuatia saracie=foamete ascunde alte aspecte complexe ale saraciei - conditii de trai ingrozitoare, boli, analfabetism, dezmembrarea familiilor, ruperea relatiilor sociale, lipsa oricarui viitor si neproductivitatea. Sint maladaii ce nu pot fi vindecate cu biscuiti bogati in proteine si lapte praf. Kapucinski isi aminetse cum, in peregrinarile sale prin orasele si satele africane, ii ieseau in cale copii care-i cereau "nu o bucata de piine, apa, ciocolata sau jucarii, ci un pix cu care sa-si scrie tema la scoala".

Sa mai adaugam ca, linga imaginile ingrozitoare despre infometare, mass media are grija sa nu aseze niciodata aspecte precum distrugerea locurilor de munca ( principala cauza a saraciei locale ). Ne sint aratati oameni malnutriti, suferind de foame, dar, oricit ne-am obosi ochii, nu vom surprinde niciodata in cadru o unealta, un petic de pamint arabil sau un cap de vita si nici nu vom auzi pomenindu-se de ele. Ca si cum n-ar exista nici o legatura intre indemnurile gaunoase de tip "scoala-te si munceste" urlate saracilor unei lumi care nu mai are nevoie de minca de lcuru - cel putin in regiunile in care oamenii de pe ecran mor de foame - si soarta acelor oameni servita ca spectacol, carnaval, pomana pentru a fi folosita drept supapa de avacuare a pornirilor morale. Bogatii sint globali, mizeria e locala - dar nu exista nici o legatura cauzala intre cele doua, nu?"

( Zygmunt Bauman, Globalizarea, ed Antet )

Saturday, May 13, 2006

o lucrare scrisa pt scoala


Studiu de caz: Rainbow Gathering ( Romania, Tazlău 2000 )

În lucrarea de faţă voi încerca să demonstrez faptul că oamenii au o nevoie permanentă de ritualuri, pe care le caută sau le produc ei înşişi indiferent de epoca în care trăiesc. Deşi s-ar putea crede că ritualurile reprezintă ceva legat de timpuri aşa numite „străvechi” , „antice” sau de de o dimensiune a existenţei interpretată drept „tradiţională”, nevoia de ritual este una extrem de umană şi prin urmare cît se poate de actuală. Probabil fără să conştientizăm neapărat, performăm frecvent ritualuri: atunci cînd ne sărbătorim ziua de naştere, atunci cînd mergem la un concert cu trupa noastră favorită sau atunci cînd călătorim pentru a vizita vreun loc vestit. Sînt cîteva exemple alese în mod aleatoriu, pentru a facilita trecerea către adevărata tema a lucrării de faţă: spiritualitatea de tip new age sau aşa numita spiritualitate „do-it-yourself”, născută în contextul mişcărilor contestatare ale anilor 60-70.

Subiectul pe care îl voi aborda în mod concret şi pe care mă voi axa îl reprezintă scena festivalurilor libere ( free festivals ) care au apărut de cîteva decenii ca o alternativă gratuită la marile festivaluri comerciale. În general aceste festivaluri libere au fost şi sînt concepute după modelul utopic al unei societăţi diferite, în care nu există constrîngeri, norme, autorităţi sau lideri, dezvoltînd astfel o geografie simbolică dar şi o dimensiune pronunţat ritualică. Participanţii la astfel de festivaluri iau decizii prin consens şi acceptă tacit faptul că nimeni nu este obligat să facă ceva anume pentru a lua parte la ceea ce se întîmplă . În mod straniu această „regulă” a funcţionat de fiecare dată, iar studiile cultural-sociale care s-au ocupat de aceste manifestări au trebuit să recunoască neaşteptata coeziune internă a acestor societăţi non-ierarhice şi non-violente temporare. Ce e drept durata medie a unui astfel de festival este undeva între 1 şi 3 luni, suficient însă pentru a demonstra că forme alternative de coexistenţă şi organizare socială sînt posibile.

Presupoziţia de la care plec este aceea că participanţii la festivalurile libere, supranumite şi neo-pagîne ( neo-pagan ) caută şi altceva în afară de simpla petrecere a timpului în locuri paşnice şi plăcute, iar acest „altceva” poate fi subscris unui anumit fel de spiritualitate imposibil de găsit sau obţinut în locurile de baştină ale celor ce vin. În acest sens se poate spune despre participarea lor că este una ritualică, în căutarea a ceva, un fel de pelerinaj postmodern într-un loc care nu este neapărat „sfînt” dar care poate deveni astfel, prin comuniunea spirituală şi fizică a oamenilor. Iată afirmaţia unei femei : „For me personally, the Rainbow Family is where i have found my greatest opportunities to learn, to grow, to celebrate, to be one with my fellow beings and my mother Earth, to serve, to pray, to play. The gatherings for me are living theater, evolution in process, creativity manifest. I am passionately in love.”

Lucrarea de faţă se bazează în primul rînd pe experienţa personală pe care am trăit-o la o astfel de întrunire acum cîţiva ani. Festivalul se numea Rainbow Gathering şi a avut loc în anul 2000 undeva pe lînga satul Tazlău, judeţul Neamţ. Ajunsesem acolo cu totul întîmplător împreună cu cîţiva prieteni, şi întreaga şedere acolo s-a dovedit a fi o experienţă cu totul nouă şi specială. Pe atunci nu ştiam nimic despre astfel de festivaluri, nici măcar despre termenul new age, cu atît mai puţin despre întreaga realitate implicata de acesta. Cu timpul am început să fac legături mai complexe şi să înţeleg de ce unii oameni aleg să-şi petreacă în felul acesta vacanţele, timpul liber, sau chiar să se identifice total cu un astfel de mod de viaţă.

Rainbow este o adunare liberă de oameni, un fel de proiect de locuire în natură pe termen scurt ( aproximativ o lună) cu punctul de maximă intensitate situat în jurul vreunui fenomen al naturii: solstiţiu sau luna plină. Despre întrunirea Rainbow se ştie că a fost fondată în SUA acum cîteva decenii de un grup de hippies cărora li s-au alăturat veteranii întorşi din Vietnam. An de an întrunirea a avut loc în diferite locaţii din Statele Unite, atrăgînd mii de persoane, ulterior ea s-a extins în Europa şi pe alte continente. În prezent Rainbow continuă să se desfăşoare an de an pe mai multe continente, alegînd de fiecare dată o locaţie nouă. Anul 2000 a adus Rainbow-ul european în Romania în judeţul Neamţ.

Site-ul neoficial al familiei Rainbow se deschide în felul următor: „Some say we're the largest non-organization of non-members in the world. We have no leaders, and no organization. To be honest, the Rainbow Family means different things to different people. I think it's safe to say we're into intentional community building, non-violence, and alternative lifestyles. We also believe that Peace and Love are a great thing, and there isn't enough of that in this world. Many of our traditions are based on Native American traditions, and we have a strong orientation to take care of the the Earth. We gather in the National Forests yearly to pray for peace on this planet.”

Rainbow Gathering se mai numeşte şi The Rainbow Family of Living Light sau Rainbow Gathering of the Tribes. O să ofer o scurtă descriere a ceea ce se petrece de regulă la o asemenea întrunire, bazîndu-mă pe propriile informaţii dar şi pe o documentare suplimentară pe Internet. Ulterior voi încerca o abordare teoretică a subiectului, însă cîteva date de ordin etnografic sînt cu siguranţă necesare.

Ce se întîmplă de regulă la o întîlnire a „Familiei Curcubeului”: oamenii, printre care mulţi copii, se adună undeva în natură într-un loc izolat, încărcaţi cu tot felul de obiecte personale : corturi, hamace, vase, tacîmuri, securi, pături, instrumente muzicale, mîncare. În instrucţiunile ce-ţi indică felul în care ajungi în tabară se precizează de multe ori importanţa acestor obiecte. Prezenţa altor bunuri cum ar fi alcoolul, carnea, drogurile tari, armele, camere video sau foto nu este binevenită. Există o listă clară de lucruri ce nu trebuie aduse. Printre cele enumerate mai sus se numără si „vibraţii şi atitudini negative”. Familia Rainbow foloseşte o bucătărie comună, unde voluntari gătesc în fiecare zi cu rîndul. La ora mesei principale toată lumea se aşează într-un cerc uriaş, intonează ritualic un cîntec ( acelaşi de fiecare dată – am ataşat un fişier cu acest cîntec), după care mănîncă : masa e servită din cazane enorme, şi se presupune că fiecare om are propriul vas şi propriile tacîmuri. În afară de alimente personale precum ar fi ciocolată, zahărul sau lapte pentru copii, alimentele de bază se cumpără la comun din banii colectaţi în Pălăria Magică ( Magic Hat ). Pălăria Magică circulă în tot cercul de oameni imediat după masă şi fiecare donează ce crede de cuviinţă. Nimeni nu este obligat să facă acest lucru, dar de obicei situaţia se reglează perfect: participanţii cu mai mulţi bani donează probabil mai mult, iar banii pentru mîncare nu reprezintă vreodată o problemă. Despre cercul de dinaintea fiecărei mese se poate spune că este o identificare simbolică a comunităţii ( am ataşat fotografii de la Tazlău 2000 ), un act ritualic menit să celebreze apropierea şi buna înţelegere între oameni care îşi împart hrana.

Ce altceva fac persoanele care participă la o astfel de întrunire în afara de organizarea domestică a bucătăriei şi a tăierii lemnelor pentru foc: organizează o mulţime de ateliere şi workshopuri, dezbat, schimbă idei, fac muzică, meditează, se plimbă. Oricine este liber să participe la activităţile organizate, iar adevărul este că poţi învăţa o grămadă de lucruri noi. La întrunirea de la Tazlău se organizau workshopuri de jonglerie, de supravieţuire în natură, de medicină alternativă, de predare a limbii esperanto. De acestea îmi amintesc eu. Ulterior, cînd nişte prieteni au organizat un Rainbow în miniatură la care au participat aproximativ 20 de persoane, undeva într-o poiană de lîngă Sinaia, am învăţat cum se construieşte o saună cu pietre încinse în aer liber si cum se înalţă un cort indian tipi. Ideea de bază este aceea că participanţii folosesc prilejul locuirii în comun pentru a învăţa lucruri noi unii de la ceilalţi, pentru a transmite cunoştinţe şi pentru a dezbate idei. Descrierea unei participante pe care am găsit-o pe site-ul Rainbow sună astfel: „Besides the work that goes on to help the gathering happen, there is also lots of accoustical music, drumming, dancing, workshops, herb-walks, council sisters, sister circles, brother circles, brother-sister circles, people hanging out, people enjoying nature, people meditating, chanting, and praying, people talking politics, people talking spiritual and personal growth, people visioning the future, people doing bofz work and other healing work (...)”

Principiul tacit al întrunirilor este că fără cooperare şi colaborare întrunirea nu ar putea funcţiona. Se pare că toţi cei care vin înţeleg şi acceptă tacit pricipiul, căutînd să contribuie cît de puţin la bunul mers al lucrurilor. În general oamenii conştientizează şi acceptă faptul că la mijloc este vorba de şederea lor împreună, că nimeni nu-i obligă să facă acest lucru, de aceea prea puţini indivizi caută să se eschiveze activităţilor necesare pentru ca tabăra să se desfăşoare corespunzător. Desigur există persoane ce-şi asumă o oarecare responsabilitate, acestea fiind de obicei organizatorii sau cei ce au propus un anumit loc pentru întîlnire. Tazlău 2000 spre exemplu a avut la bază propunerea unui român din Piatra Neamţ. Deşi el locuia în Statele Unite, a trebuit să sosească mai devreme pentru a pregăti terenul evenimentului, iar ulterior a fost de multe ori intermediar între familia Curcubeului şi localnicii din satele de prin împrejurimi.

Într-o încercare de abstractizare a tuturor acestor detalii, am putea porni de la următoarea întrebare: „De ce vin oamenii la un astfel de festival?”. Cu siguranţă motivaţiile sunt extrem de variate. Dar, aşa cum a observat cercetătoarea Sarah Pike într-un text intitulat „Earthly Bodies,MagicalSelves”(, toate festivalurile new age ascund în sine promisiunea, speranţa şi prilejul unei experienţe transformative. Acesta ar fi de altfel motivul cel mai des invocat de către participanţi: căutarea unei asemenea experienţe, greu de obţinut în contextul practicilor şi obişnuinţelor cotidiene. Alţi participanţi îşi justifică venirea prin faptul că se simt ca într-o familie. Întrunirea Rainbow poate fi într-adevăr, aşa cum vom vedea mai tîrziu, un creuzet de legături sociale puternice. Pe de altă parte, aşa cum tot Sarah Pike menţionează, festivalurile new age pot constitui terenul confruntării a două potenţiale contradicţii: pe de o parte unii oameni se îndepărtează temporar de casele şi familiile lor venind la întruniri unde se aşteaptă să găsească de fapt tot o „familie”. Însemnul adunării Rainbow şi urarea pe care şi-o fac participanţii este următoarea: „Welcome home!” – „Bine aţi venit acasa!” Acesta este de altfel şi numele site-ului neoficial ( Există aşadar o puternică simbolistică a casei şi a familiei – aceste două coordonate reprezintă ceea ce adunarea Rainbow încearcă să recompună în alt plan. O convieţuire ideală între oameni, asemenea unei mari familii. Şi în acest punct autoarea Sarah Pike identifică cea de a doua contradicţie: faptul că adunarea Rainbow este văzută ca o experienţa ideală a traiului în comun dar şi ca oportunitate pentru explorarea individuală şi afirmarea expresiei de sine.

Cu toate acestea, esenţială rămîne observaţia legată de separarea şi evadarea din cotidian. Aceste festivaluri, chiar şi prin plasarea în locuri izolate, uneori greu accesibile, denotă o anumită relaţie pe care o stabilesc cu lumea-din-afară, adeseori denumită Mundania sau Babylon. Intenţia declarată a festivalurilor new age este de a crea spatii sociale diferite, supranumite şi TAZ ( Temporary Autonomous Zone ). Aceste spaţii ar fi libere, nesupuse restricţiilor cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi, imaginate ca locuri ce contrastează puternic cu restul lumii. Geografia simbolică a unui festival situat în mijlocul naturii este interpretată ca o altă lume posibilă, nu doar prin izolarea şi îndepărtarea fizică, ci şi prin aşteptările şi percepţiile participanţilor. Toţi îşi doresc ca experienţa lor acolo să fie diferită de ceea ce li se întîmplă acasă, toţi vor să se umple de o anumită energie pe care să o păstreze şi să o folosească în existenţa lor cotidiană. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne mire varietatea categoriilor de oameni care participă la astfel de întruniri. Deşi mulţi indivizi Rainbow încearcă să ducă permanent un astfel de stil de viaţă alternativ, călătorind şi schimbînd mediile frecvent, pentru unii oameni luna petrecută la Rainbow reprezintă o alegere alternativă de a-şi petrece concediul sau timpul liber. Iată spusele unui manager de mall: „To an extent people are coming here for a service. They are trying to get in touch with their feelings. They are trying to kick back – become the person that they know they are – without the outside pressures. So in that respect i think Rainbow provides a service like a mall would” ( Este desigur o anumită viziune a unui anumit tip de om.

Sarah Pike observă cum faimoasa teorie a riturilor enunţată de A van Gennep se regăseşte în structura festivalurilor new age – un lucru dealtfel evident. Avem de-a face cu o etapă preliminală, ce corespunde separării de cotidian ( Mundania ) şi izolării undeva în mijlocul naturii. Apoi liminalitatea caracterizează întreg festivalul: regulile din Mundania se suspendă, iar participanţii caută să trăiască sentimentul aparţinerii la un „trib”, sau altfel spus la o mare familie, în care ierarhiile nu există sau se anulează, şi în care ceea ce contează este senzaţia unei plinătăţi existenţiale şi comunitare. Ei crează astfel un spaţiu antistructural pe care-l opun aşa numitei Mundania ( „highly structured everyday society” o numeşte Sarah Pike ). Este un timp „între”, o eliberare de constrîngeri culturale şi sociale tolerată de o comunitate spontan structurată. Comportamente „libere” dar paşnice sînt acceptate şi incurajate în cadrul acestei comunităţi spontane. Liminalitatea se identifică înseşi perioadei de şedere la festival: din momentul în care participanţii au ajuns în tabără ( „acasă”) pînă cînd drumurile acestora se despart.

În ceea ce priveşte perioada postliminală, ea nu înseamnă decît reîncorporarea participanţilor în lumea de care s-au izolat o perioadă. Diferenţa ar fi că ei pleacă de aici cu experienţe noi şi pline, încărcaţi cu energie pozitivă ( cel puţin asta afirmă mulţi) cu care vor face faţă în Babilon. „According to festival belief, when participants return home, they are no longer the same people who walked through the gates several days before”, afirmă Sarah Pike.

Aş putea să suprapun peste aceste afirmaţii experienţa mea personală la Rainbow-ul de la Tazlău: dupa săptămîni de locuit între dealuri, cînd am coborît în sfîrşit în „lume” am simţit într-adevăr că trăisem o experienţă cu totul şi cu totul specială, diferită de orice se întîmplase pînă atunci. Cunoscusem oameni noi, aflasem lucruri noi, trăisem stări noi, pe scurt intrasem în contact cu o lume noua. Din toate acest puncte de vedere pot spune că eram un alt fel de om. Pe măsură ce au trecut anii am înţeles mult mai bine că astfel de reuniuni fac parte dintr-o paradigmă mai largă, pe care putem să o denumim convenţional „stil de viaţă alternativ”. Legat de ultimele manifestări ale acestei paradigme în creştere nu pot să nu menţionez în trecere mult discutatul fenomen al downshifting-ului. Dar ar fi subiectul unei alte lucrări...

Un aspect interesant ce merită să fi pus în discuţie este implicaţia politică pe care aceste festivaluri o pot dezvolta. Dacă ar fi să scriu un capitol pe marginea acestei teme l-aş intitula astfel: „When spi (ritual ) becomes political”. De altfel tema cu pricina mă atrage în mod special dar în cazul lucrării de faţă nu îmi voi permite decît să o abordez sporadic. De ce spiritualul ar deveni politic? După raţionamentul meu, ecuaţia este destul de simplă: adunările new age precum Rainbow Gathering reprezintă în esenţa lor nişte laboratoare / experimente sociale, proiecte de locuire comunitară şi organizare autonomă. Dincolo de intenţiile de căutare şi trăire a unei anumite spiritualităţi, ele ascund în sine şi un pronunţat potenţial subversiv. Este normal ca sistemul în care trăim să nu încurajeze un experiment în care oamenii se adună cu miile, ba chiar cu zecile de mii, învăţînd să se conducă şi să se organizeze singuri, promovînd principii non-ierarhice şi anti-autoritariste. Este cumva o formă de anarhie camuflată. De aici rezultă şi atîtea probleme cu autorităţile care niciodată nu au văzut cu ochi buni adunările mari de oameni, voluntare şi nedirijate. Dintotdeauna Rainbow Gatherings au întîmpinat conflicte cu autorităţile care au încercat de multe ori să evacueze întrunirile, la fel cum se întîmplă şi la petrecerile contemporane de muzică electronică desfăşurate sub cerul liber ( cea mai recentă, violentă şi abuzivă intervenţie a poliţiei la o astfel de petrecere a fost în Cehia acum cîteva luni, la festivalul Czechteck ). Rainbow Gatherings se desfăşoară de obicei pe teritoriu public, de multe ori în munţi. Este o luare în stăpînire a spaţiului temporară, mai precis o folosire a bunului public comun, şi prin urmare o revendicare la urma urmei politică. La începuturile sale în StateleUnite, Rainbow se desfăşura pe teritorii considerate a aparţine vechilor indieni. Organizatorii chiar cereau permisiunea indienilor pentru a folosi pămîntul, şi în nici un caz autorităţilor ( Forest Service ). Familia Rainbow a trebuit să lupte de multe ori pentru drepturile sale şi pentru posibilitatea de a continua desfăşurarea întrunirilor anuale. Legislaţia americană încearcă de cîţiva ani să îngrădească această posibilitate. În Europa lucrurile sînt ceva mai relaxate. Dar este evident că sistemul legislativ nu încurajează astfel de manifestări şi folosiri ale spaţiului aşa numit public iar mass media le descrie întotdeauna în termeni negativi şi ironici

Deşi festivalurile new age au un potenţial subversiv, totuşi majoritatea participanţilor probabil nu sosesc cu acest gînd în minte. Este mai degrabă un potenţial involuntar care se crează prin simpla alăturare şi convieţuire a oamenilor. Participanţii văd în aceste adunări de regulă un mod ideal de a fi cu alţii, o şansă de relaţionare mai intimă decît în alte medii sociale. Aşa cum am mai spus, festivalurile New Age şi implicit Rainbow reprezintă un creuzet de legături sociale în care predomină sentimentul de familie şi în care îţi poţi face întotdeauna noi prieteni aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În multe cazuri se formează „familii” care continuă să se întîlnească regulat la festivaluri, rămîn în contact, îşi scriu emailuri, se vizitează şi petrec timp împreună. S-ar putea spune că motivul fundamental pentru care oamenii vin aici este sentimentul de a fi/deveni o mare familie, un sentiment foarte uman cu totul de înţeles în contextul lumii actuale, care mai degraba descurajează întîlnirile autentice între indivizi şi distruge treptat relaţiile sociale sau cel puţin le face greu de păstrat. Rainbow Family s-ar putea regăsi în ceea ce Victor Turner numeşte „communitas”, o comunitate nestructurată care pune între paranteze ierarhiile sociale dar care se supune propriului ritual.

În afară de asta, festivalul new age este locul unde poţi experimenta alte identităţi sau măşti. Dacă acceptăm teoria lui E. Goffmann referitoare la punerea în scenă a vieţii cotidiene, atunci nu ne rămîne decît să acceptăm că ducem o existenţă teatralizată, în care avem „roluri rituale”, în care schimbăm măşti în funcţie de interlocutor şi în care partenerii se feresc „să-şi piardă credibilitatea", menţinînd-o printr-o atentă manevrare a măştilor în scene diferite. Spaţiul unui festival new age este cu totul diferit – la fel ca într-un carnaval poţi încerca orice mască doreşti. Sau, cum formulează Sarah Pike, „a festival is a place where the usual masks and hats are unnecessary but at which new masks and robes can be tried on”. Şi revenim astfel la dimensiunea ritualică a acestor întruniri: oamenii fac tot ceea ce le trece prin cap pentru că ştiu că nimeni dintre „fraţii şi surorile” lor nu-i va judeca. Dansează în jurul focului, fac baie goi, sărbătoresc luna plină, cîntă la tobe ( bongos ), recită, incantează, cîntă, se roagă, meditează, se socotesc un trib, se îmbracă viu şi colorat, invocă spiritul pămîntului şi al vieţii, înalţă corturi indiene tipi, fumează droguri uşoare ( cannabis ), experimentează stări şi, aşa cum am mai spus, identităţi. „Some folks come to Rainbow for a chance to feel the Living Spirit, some for the fun of it, some for a chance to see those they Love”, afirma un membru al familiei Curcubeului pe site-ul neoficial.

Un fapt cert constatat de cercetători, mai ales antropologi este imitarea sau preluarea tradiţiilor vechilor indieni – faptul a fost denumit ironic „fakeloric cultural appropriation”. Ca o paranteză scurtă aş strecura o apreciere a antropologilor de către un membru al familiei Rainbow: „Conscious anthropologists are one of many reality checks we have incorporated into this Family by welcoming every kind of human there” ( !!!). Într-adevăr familia Rainbow s-a raportat de la bun început la tradiţii, ceremonii, mituri, chiar obiecte şi instrumente folosite de nativii americani, ca să folosesc o denumire corect politică. Bănuiesc că acest lucru s-a întîmplat pe fondul mişcărilor de deschidere şi preluare culturală din anii 60, cînd tinerii au început să călătorească în zone din America de Sud şi Asia, adoptînd ulterior în moda şi manifestările lor tradiţii şi motive folclorice găsite în aceste ţări. Acum cîţiva ani, o întrunire Rainbow în Polonia menţiona în instrucţiunile de ajungere urmărirea „semnelor Hopi”.

Unii cercetători denunţă astfel de preluări din cultura altor popoare considerîndu-le abuzive, alţii identifică pur şi simplu un proces de adaptare a ritualurilor străvechi pentru uz modern. Este un fel de reciclare de ritualuri şi investire a acestora cu o nouă sacralitate. Mă întreb cît de condamnabil rămîne acest fapt într-o lume în care graniţele dintre culturi se întrepătrund din ce în ce mai intens. Mă întreb de asemenea dacă un om are dreptul să-şi genereze propriile ritualuri din ceea ce are deja la îndemînă, asemeni unui bricoleur, fără să fie acuzat de furt de tradiţie. Dacă fiecare se poate raporta la sacralitate aşa cum simte, trăind-o unde şi cu cine crede de cuviinţă, sau trebuie să meargă în spaţii special construite pentru aşa ceva: biserici, temple, moschei, sinagogi, chilii, etc. Dacă se poate accepta ideea de la care am plecat în această lucrare: aceea că oamenii, dacă au nevoie, îşi produc ei înşişi ritualuri.

Zygmunt Baumann numea manifestările pe care am încercat să le descriu aici „fenomene neo-tribale” care caracterizează „formele contemporane de identificare socială”. Iese statul-naţiune, intră neo-triburile se numeşte un capitol din „Etica postmodernă”. Despre neo-triburi Baumann mai spune că ar fi un fel de „exerciţii de nemurire imediată”. Le-aş numi mai degrabă experimente care îmbină mai multe dimensiuni: socială, ritualică, simbolică, politică. Cu o tristă observaţie : poate că aceste experimente reuşesc să anuleze diferenţele între cei săraci şi cei bogaţi prezenţi la o întrunire, totuşi ele nu reuşesc să atragă categorii defavorizate de indivizi. Aşa cum a remarcat cineva, majoritatea participanţilor la festivalurile new age provin din „middle class”, beneficiind aşadar de un minim de resurse financiar. Pentru că de fapt, nu toată lumea îşi permite să se deplaseze la un astfel de eveniment. Festivalurile new age rămîn apanajul unei lumi bogate, probabil sătulă de propriul surplus şi dornică să se întoarcă mai mult spre rădăcini şi spre un trai simplu, modalitate prin care de fapt se reglează neîmplinirile societăţii de consum ( ceea ce Victor Turner numeşte „dismembering”). Un sociolog pe nume Munt remarca felul în care tineretul din clasa de mijloc ( ceea ce Bourdieu numea „new petit bourgeoisie” ) defineşte turismul ca un mijloc de procurare a capitalului cultural. Într-un mod asemănător, festivalurile new age pot asigura acumularea şi perpetuarea unui capital spiritual. Dar pe care, trist, nu oricine şi-l permite.

În concluzie, dacă ar fi să rezum ideile expuse în lucrare cu privire la festivalurile new age, în special Rainbow Gathering, aş spune că pot fi identificate patru mari dimensiuni:

1. o dimensiune socială, care presupune organizare prin cooperare şi împărţire a resurselor, asigurînd totodată legături noi într-un spaţiu special, menit să găzduiască o ieşire temporară din sfera cotidiană a interacţiunilor obişnuite.

2. o dimensiune politica, care se referă la posibilitatea unei iniţiative comunitare autonome cu potenţial subversiv, non-ierarhică, non-violentă şi non-autoritară

3. o dimensiune ritualica, în care totul se celebrează: simplul fapt de a fi împreună, dar şi o celebrare a sinelui, a naturii, a comunităţii, a informaţiilor şi cunoştinţelor, a anumitor valori ( cooperare, colaborare dar mai ales împărtăşire şi împărţire )

4. o dimensiune simbolica, prin care se încearcă inducerea ideii unei familii largi, în sînul căreia oricine este binevenit.

Pe post de încheiere a lucrării mele voi folosi cîteva cuvinte ale lui E Durkheim citat de Zygmunt Baumann într-una din cărţile sale: „Refacerea morală nu poate fi realizată decît prin reuniuni, adunări, întîlniri unde indivizii îşi afirmă sentimente comune”.


Baumann Zygmunt, Comunitatea ( cautarea siguranţei într-o lume nesigură), ed Antet

Baumann Zygmunt, Etica postmodernă, ed Amarcord

Baumann Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, ed Antet

Copans Jean, Introducere în etnologie şi antropologie ( capitolul Culturi si simboluri, Ritualuri si Limbaje ), ed Polirom

Cool places : Geographies of Youth Cultures, antologie alcatuita de Skelton Tracey si Gill Valentine ( Consiliul Britanic) – capitolul New Age Travellers and the utopics of the countryside ( Kevin Hetherington) şi „Checking out the planet” – global representations/local identities and youth travel ( Luke Desforges )

Goffmann, Erving: The Presentation of Self in Everyday Life, Oxford

Monaghan John&Peter Just: Social and cultural anthropology, Oxford

Segre Monique, Mituri, rituri, simboluri in societatea contemporana, ed Amarcord

SITEURI ( siteul neoficial al Familiei Rainbow) ( cîntecul care se intonează înaintea meselor ) ( alt cîntec Rainbow) ( alt cîntec Rainbow )